Mă gândeam într-o zi la modul în care eu am văzut prioritățile mele în viață o lungă perioadă de timp:

• să lucrez pentru a-mi îndeplini datoria față de compania angajatoare, apoi față de parteneri și beneficiari, față de toți cei cu care aveam o formă de colaborare
• să-i ajut pe toți cei care-mi cereau ajutorul sau care nu mi-l cereau, dar credeam eu că trebuie sa-i ajut
• să îmi fac datoria față de familie, cu precădere față de bunicii care m-au crescut și pe care o vizitam mult prea rar și față de care mă simțeam vinovată că nu fac mai mult
• orice altceva ar fi avut nevoie de susținere și eu aș fi putut-o oferi

Să am grijă de mine și de sănătatea mea nu a fost niciodata o prioritate. Amânam mereu pe mai târziu. Îmi era lene să alerg constant sau să fac exerciții fizice. Eram mult mai încântată de statul in fața laptopului și împlinind ceea ce mintea mea considera important. Deși știam teoretic că fiecare atitudine si gest la adresa mea va avea urmări, nu am vrut să conștientizez că îmi fac rău prin a nu acționa pentru a fi sănătoasă.

Mi-am dat însă seama recent de o credință puternică și falsă pe care o avem majoritatea dintre noi și care ne dăunează grav. Aceea că, o dată cu trecerea timpului, suferința și boala sunt inevitabile.

Eu consider această credință adevarată doar pentru persoanele care nu au grijă de sănătatea lor fizică, emoțională, spirituală din timp. Ne-am obișnuit atât de mult cu boala, cu lipsa de energie la anii maturității încât le considerăm ca un dat. Este oare adevărat? Există nenumărate exemple de persoane în vârstă care trăiesc frumos și fără suferință doar fiincă au știut să existe in viața lor până atunci.

Să nu ai grijă de sănătatea ta în anii tinereții și să te aștepți să fii perfect sănătos târziu în viață este ca și cum nu ai economisit un leu, dar te aștepți să trăiești în abundență la pensie. Sau ca și cum nu ai dărui nimic într-o relație, dar aștepti să fii fericit.

Afirmăm des ca sănătatea este cel mai prețios dar, insă în realitate nu acționăm deloc spre a o conserva. O punem în cârca lui Dumnezeu și pe aceasta de cele mai multe ori, fără să ne asumăm responsabilitatea păstrării ei. Iar atunci când nu o mai avem, găsim nenumărate scuze si vinovați: pe Dumnezeu, pe angajatori, pe rolurile noastre in societate, pe lipsa timpului, pe vârsta noastră, pe deteriorarea condițiilor de mediu și multe altele pe care le puteți adăuga voi.

Adevărul este că modul în care ne comportăm cu noi la nivel de gânduri, exercițiu fizic, cuvinte, atenție, îmbrățisări, bucurie pentru a trăi în corpurile noastre se va reflecta mai devreme sau mai târziu în starea noastră de bine. Inevitabil. Fără posibilitatea de a ocoli aceste consecințe. Iar grija pe care este necesar să o acordăm ființei noastre nu a fost, nu este și nu va fi niciodată opțională. Ea este obligatorie pentru a trăi o viață armonioasă, sănătoasă, în echilibru cu întreaga creație.

Gândindu-mă la naturalețea cu care am acceptat până acum că a avea grijă de mine este doar o opțiune, am înțeles cât de multe limite, garduri, pușcării mentale am creat noi toți la nivel de societate, pe care le asimilăm fără să ne gândim, care au impact major in gradul de (ne)libertate cu care acționăm. Și mi-am pus întrebarea: cât de mult traiesc cu adevărat ce îmi doresc eu? Cât de multă libertate am în acțiune? Mental știu că mă simt foare liberă. Sunt cea mai liberă din viața mea. Dar oare este adevărată această libertare dacă ea ramâne doar mentală?

Au urmat apoi exercițiile concrete de deschidere a ușilor pușcariei mele. Și am început cu întrebările: dacă timpul zilei de azi, cel dat de Dumnezeu in mod egal tuturor, ar depinde doar de mine, cum aș alege să-l petrec? Ce aș face la fel ca acum? Ce aș schimba? Si cum mă simt când schimb? Și cum pot continua să am relații frumoase cu ceilalți și sa-mi indeplinesc responsabilitățile asumate față de ei dintr-un spațiu în care să-mi ascult constant intuiția, corpul, inima și mintea trează și conștientă?

Am avut mari conversații cu mine insămi când am început să merg la sală în timpul zilei. Cum să merg la sală exact când toată lumea muncește? De parcă intervalul 09.00 – 18.00 ar fi fost declarat de Dumnezeu obligatoriu pentru muncă și doar atât. Dacă voiam să fac exercițiu fizic era necesar să găsesc alte intervale orare, atunci când nu aș fi deranjat programul de muncă. Îmi recomandam singură să iau din timpul cu copilul meu sau cu familia sau din altele, dar nu cumva să intru in orele de lucru.

Dar oare sănătatea noastră, starea noastră emoțională, binele ființei noastre nu sunt cel puțin la fel de importante ca mijloacele pe care le folosim pentru a supraviețui? Când oare am învățat că este mai important să faci bani decât să fii sănătos? Și, de fapt, întrebarea cea mai grea este când am învățat oare că noi nu contăm în viața noastră?

Am ales să contez în viața mea și am început să fiu atentă la structurarea activităților. Iar realitatea îmi arată că alegând feluri diferite de a-mi structura activitatea unei zile imi pot indeplini foarte bine responsabilitățile asumate în timp ce dau fiecărui moment consistență prin alegerea conștientă a activităților pe care le manifest. Sunt câteva diferențe majore între a acționa pe pilot automat fiindcă așa face toată lumea și a-mi asculta corpul, mintea și inima în legatură cu ce simt să fac:

• cu fiecare alegere pe care o fac, sunt mai conștientă care sunt lucrurile care imi plac, care nu și motivația din care fac orice
• nimic nu mai este plictisitor, ci plin de curiozitate, prospețime, ca atunci când se ară proaspăt pământul umed pentru a da naștere unei noi realități la fiecare pas
• dispare orice urmă de frică înțelegând 1. că în “aici si acum” am absolut tot ce am nevoie și înțelegând că, de fapt, 2. toată viața noastră este un continuu “aici si acum” în care le avem pe toate
• interacțiunile sunt autentice, reale, umane, creând un spațiu magic de conținere reciprocă, acceptare, evoluție
• viața nu mai este așteptare ca lucrurile să se întâmple sau să le creeze altcineva pentru mine sau împotriva mea, ci trăire asumată, creație continuă și vie, libertate și recunoștință.

Am ales în urmă cu trei luni să exist mai mult în viața mea și să am grijă de starea de bine a corpului meu. Așa că mi-am făcut abonament la sală. Iar dacă până acum lăsam să treacă lunile fără să folosesc facilitățile pentru care am plătit, ce am schimbat major este că acum nu mă mai duc la sală doar fiindcă am plătit un abonament. Acum mă duc sală pentru că timpul petrecut acolo și exercițiile fizice sunt un dar minunat pe care aleg să mi-l fac conștient. Este o mare bucurie pentru mine să pun in calendar la fiecare sfârșit de săptămână programările pentru săptămâna care urmează și să-mi orgnizez activitățile ulterior avându-le și pe acestea în considerație în egală măsură cu toate celelalte responsabilități importante.

Și da, îmi programez aceste momente chiar in timpul zilei atunci când seara este rezervată pentru Teodor sau când nu pot ajunge dimineața. Și de fiecare dată mă simt mai aproape de sufletul meu și de nevoile complete ale ființei mele. Ca și cum m-aș alege pe mine iar și iar. Și este atâta bucurie în suflet încât simt câteodată că dă pe dinafară și că pot susține întreaga planetă.

Înțeleg cu recunoștință că pentru a aduce valoare în lume prin toate darurile minții mele, a sufletului meu este necesar ca mai întâi ele, mintea și sufletul meu, să se simtă apreciate, susținute și poate chiar răsfățate în primul rând de către mine.

Mintea noastră, corpul nostru, sufletul, tot ceea ce suntem sunt daruri divine care ne susțin în manifestarea vieții noastre. De aceea avem față de ele responsabilitatea de a le îngriji. Iar dacă ne dorim o viață trăită în bucurie și armonie, să indeplinim această responsabilitate nu este o opțiune, ci o datorie.

Tu ce fel de viață îți dorești pentru tine?