“Doamne, nu poți fi atât de mic!” sau despre cum mi-am dat voie să-L cunosc pe Dumnezeu

Mi se întâmplă des ca, atunci când mă întâlnesc cu persoane cu care nu am interacționat o perioadă, să mi se spună că pare să am o viață foarte activă, că fac multe lucruri interesante, că viața mea este o bucurie de la un capăt la altul.

Până de curând mă surprindea această percepție fiindcă eu nu vedeam lucrurile la fel ci, mai degrabă, vedeam multe momente în care stăteam pe loc din perspectiva materializării în planul fizic. Cu atât mai mult cu cât ultimul an mi-a rezervat nenumărate întâlniri cu mine însămi, dar mult mai puține cu ceilalți.

Modul în care aș putea descrie ultimul meu an este ca o furtună interioară de proporții majore, cu mii de întrebări și căutări peste căutări; cu lecții pe care le-am conștientizat de ani de zile dar pe care am refuzat să le învăț și pe care am fost nevoită să le integrez de urgență că să nu mă descompun prin burnout și să nu distrug tot ce am construit.

Cred că în ultimul an am învățat mai mult decât oricând să mă las în voia Domnului, să am credință în El și în conștiința mea, să am răbdare, să renunț la frici. Și nu, nu am făcut-o din proprie inițiativă.

Căutările mele au fost adresate lui Dumnezeu în cea mai mare parte fiindcă în continuare aveam nevoie să înțeleg despre ce ar fi trebuit să fie viața mea și viața noastră aici pe pământ. Primisem foarte multe răspunsuri, înțelesesem până acum câte ceva, dar mi se părea mereu că lipsește ceva. Era ceva ce dădea cu virgulă când ajungeam să caut în profunzime. Era un gând sau un sentiment ce m-a însoțit întotdeauna, dar pe care nu am avut curajul să-l rostesc nici măcar în gând.

Ce căutam să simt, să știu, să aflu, să înțeleg era certitudinea lui Dumnezeu care este alături de mine mereu, conștientizarea Lui de către mine, a Dumnezeului Celui Adevărat și nu al celui descris de biserică sau de ceilalți. Voiam să-L cunosc pe El direct, nu prin ceilalți, nu prin perspectivele lor, nu prin dogme.

Vreau să menționez că am crezut mereu în Dumnezeu. Doar că erau atâtea variante de care auzisem încât nu mai știam care este cel adevărat. Am crezut într-un Dumnezeu care pedepsește aspru pentru greșeli, de parcă nu ar avea bucurie mai mare decât să numere ce am făcut rău, să ne pună bulinuțe negre și să ne vadă suferind pentru salvarea sufletului. Am crezut într-un Dumnezeu care face miracole doar pentru cei “suficient de merituoși”. Am crezut într-un Dumnezeu care vorbește “pe alese” cu oamenii în funcție de cum îi tună Lui. Am crezut într-un Dumnezeu care-și hrănea orgoliul cu recunostintele noastre.

Nu înțelegeam la nivel profund cum să asociez iubirea necondiționată cu acest Dumnezeu. De fapt, între mine și Dumnezeul descris mai sus puneam un zid de frică uriaș în spatele căruia mă ascundeam de fiecare dată când Îl căutăm.

În acest context general al relației mele cu Dumnezeu m-am trezit într-o dimineață simțindu-mă emoțional și mental ca într-o mășină de spălat rufe în funcțiune. Și tot ce nu am avut curaj să întreb vreodată, am verbalizat.

L-am întrebat întâi de ce are El nevoie de recunoștința noastră. Toți maeștrii de toate felurile, preoți și alții că ei ne spun neîntrerupt să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru a supraviețui aici sau fiindcă altfel vom pierde și ce avem, că se supără Dumnezeu pe noi, că nu mai ajungem în Rai, că…(puteți adauga voi aici alte consecințe ale lipsei de recunoștință de care ați auzit).

Apoi L-am întrebat de ce ne cere să respectăm reguli peste reguli, să fim într-un fel sau altul ca să îi merităm atenția, de ce ne impune atâtea constrângeri pentru ca noi abia să supraviețuim.

Ce i-am spus în cuvinte direct a fost:

💣 “Nu poți fi atât de mic încât să te bucuri că eu sunt recunoscătoare pentru că sunt sănătoasă, sau pentru că am un acoperiș deasupra capului, sau că îmi pot îmbraca și hrăni copilul!” ( a se citi: “Nu se poate să fii atât de mic încât să-ți bucure orgoliul faptul că eu îți mulțumesc pentru toate acestea!”).

“Tu, care pe toate le poți, care pe toate le ai, care ești Creatorul a tot ceea ce există și care ne predai lecția iubirii, nu se poate să ai nevoie de mulțumirile noastre! Pur și simplu nu se poate! (a se citi: “Nu se poate ca eu să am nevoie de mai multă iubire decât îmi dai Tu prin acest fel de a fi!) Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate ca iubirea Ta să fie atât de schimonosită, de îngrădită, de mică!”

Și am mai întrebat

💣 “Dacă este așa, cu ce te diferențiezi Tu de alți zei inventați de oameni?” și

💣 “Cum pot înțelege iubirea Ta necondiționată când, de fapt, ne conditionezi atât de mult?”

Un zbucium uriaș era în sufletul meu. Un zbucium adunat în ani de zile în care m-am străduit să înțeleg de ce se întâmplă atâtea lucruri grele în viață oamenilor, de ce este necesară atâta suferință. Și poate ani de zile în care, deși m-am străduit să fiu o fată bună și să primesc tot ce am trăit fără să comentez, nu am vrut să accept situațiile grele prin care a trebuit să trec.

Am plâns mult în ziua aceea. Atât de mult încât am avut ochii umflați vreo alte două zile.

Însă a doua zi, imediat ce m-am trezit, am început să înțeleg. Viața mea s-a schimbat de atunci. Noaptea dintre ziua de luni și cea de marți a fost noaptea reașezării mele în viața mea clară, în adevăr și iubire. De aceea vreau să împărtășesc și cu voi înțelegerea mea:

🎁 1. Dumnezeu nu vrea recunoștință pentru EL, ci o vrea pentru NOI. El nu are nevoie de recunoștința noastră, ci Noi avem nevoie de ea.

Dumnezeu este atotiubitor, atotcuprinzător, El nu are nevoie de închinăciunile, rugile, mătăniile noastre. Noi avem însă. Fiindcă el a creat lumea astfel încât Recunoștința, Iubirea, Smerenia să fie energiile creatoare de tot binele din viața noastră. Nu pentru EL vrea El ca noi să le trăim pe toate acestea, ci El vrea ca noi să le trăim pe toate PENTRU NOI – să ne luăm vindecarea prin ele, bucuria, pacea și tot ce ne dorim să trăim aici frumos.

🎁 2. Dumnezeu vrea ca noi să fim deplin fericiți. Nu din orgoliu, nu din dorința de a dovedi, nu pentru a-i aduce osanale, ci doar fiindcă NE IUBEȘTE NECONDITONAT PE FIECARE DINTRE NOI. Iubirea Domnului pentru noi este greu de cuprins în cuvinte și poate chiar și în senzații sau sentimente. Iubirea Lui pentru noi este ceea ce mai ține lumea și pământul împreună.

Dumnezeu nu vrea nimic pentru EL, CI TOATE SUNT PENTRU NOI.

🎁 3. Iertarea Domnului se produce instantaneu în momentul în care o cerem.

Nu mai târziu și nici condiționat. Atunci când o cerem cu adevărat, atunci o primim. Adică atunci când ne dezbrăcăm sufletul în fața Lui și regretăm cu adevărat ce am greșit, toate particulele ființei noastre se repara, se aliniază la energia divină.

Astfel că sentimentul de vinovăție care persistă după ce cerem iertare poate veni doar din orgoliul nostru sau din necredință. Dacă avem credință în Domnul, vinovăția nu are ce cauta în sufletele noastre.

🎁 4. El este în NOI și NOI suntem în EL. Întotdeauna. De aceea Creatorul, Tatăl, Dumnezeul nostru nu va vrea în nicio clipă suferința, durerea, boala pentru noi.

Auzeam de multe ori că suntem copiii lui Dumnezeu și, așa cum niciun părinte nu vrea răul copiilor lor, nici Dumnezeu nu vrea asta pentru noi. La nivel rațional înțelegeam perfect. La nivel profund însă, din cauza fricii față de El, mă îndoiam de El, mă îndoiam de iubirea Lui.

În acea dimineață de marți însă m-am așezat în papucii mei de mama a lui Teodor. Și, gândindu-mă la iubirea mea pentru el, la intențiile mele în ceea ce-l privește, mi-am dat seama că Dumnezeu nu ne poate iubi mai puțin. Și, așa cum niciun părinte nu urmărește să-și pedepsească copiii, ci să găsească căi prin care copiii să înțeleagă ce greșesc pentru a le folosi în viață și să le susțină creașterea, tot așa și Dumnezeu este alături de noi cu multă iubire în călătoria evoluției noastre.

Și NU pentru EL face toate acestea, ci din iubirea lui infinită și de necuprins pentru NOI, pentru ca nouă să ne fie bine.
Tot ce am înțeles eu (greșit) până acum că le cere Tatăl ceresc pentru EL, ne sunt de fapt benefice nouă, El le vrea pentru NOI.

🎁 5. “Cel ce are i se va da și cel ce nu are i se va lua”.

Până acum am înțeles acest text ad literam. Și credeam că Dumnezeu este cel care dă și cel care ia.

De fapt, exteriorul nostru reflectă întotdeuna interiorul nostru. Am putea rescrie această frază așa: “Cel care are în interior își mai dă, iar cel care nu are în interior, renuntă și la puținul pe care-l are”.

Nu este Dumnezeu cel care dă și ia, noi suntem cei care ne dăm și luăm, prin ceea ce gândim, spunem, facem. El doar a creat universul pentru ca noi să putem fi tot ce alegem. Alegerea este la noi întotdeauna. El însă a creat tot ceea ce există și a stabilit toate regulile de funcționare. Iar aceste reguli sunt pentru ca noi să avem o viață frumoasă, în bucurie, pace, binecuvântare până la cele mai înalte culmi DACĂ noi alegem asta.

Dorința Lui pentru noi este bucuria și desăvârșirea noastră. Și câtă iubire este în această dorință!

Până să simt în rărunchii ființei mele cele de mai sus, recunoștința mea era, cu câteva excepții, pornită din frică. Din frica de a nu pierde sau din frica de a nu-mi îndeplini obiectivele. Recunoștința era mai degrabă o datorie, nu o bucurie.

Când am înțeles cu câtă iubire ne îmbracă Dumnezeu în fiecare moment, cu câtă generozitate a creat întreaga lume pentru noi, cu câtă blândețe așteaptă să-L cunoaștem și recunoaștem, frica a dispărut complet lăsând loc îmbrățișării imposibil de pus în cuvinte a unui copil care și-a găsit părinții pe care i-a căutat toată viața știind că și ei îl căutau pe el. Conștientizez mai mult și mai mult că fiecare moment aici este un mare dar, că fiecare persoană din viața mea este un mare dar, că fiecare floare, copac, strop de apă, totul este aici pentru a servi existenței mele și mie. O lume întreagă creată pentru mine așa cum este creată și pentru tine și pentru noi toți. O lume întreagă în dar, o natură întreagă în dar, un univers întreg în dar de la Domnul pentru noi.

Știu că mai am multe de înțeles de acum înainte. Mă rog însă să-mi amintească Doamne Doamne în fiecare zi lecțiile de mai sus.