În urmă cu 11 ani am fost asezată cu fața către Libertate.

În urmă cu 11 ani am fost asezată cu fața către Libertate dar nu am stiut sa o recunosc.

In urma cu 11 ani am fost asezata cu fata catre Libertate si am ales suferinta

In urma cu 11 ani au inceput sa se intample o serie de evenimente care mi-au schimbat complet traiectoria vietii. Atunci am ramas insarcinata si colegii mei mi-au facut tot felul de pozne ca sa ma convinga sa plec mai repede de la job si sa nu ma mai intorc vreodata. Intamplarile nu au fost nici usoare, nici hazlii, ci cu foarte multa suferinta si atunci si dupa.

In toti acesti ani am cautat sa inteleg de ce: De ce mie? De ce atunci? De ce ajung oamenii sa uite orice principiu etic sau moral? De ce trebuie femeile insarcinate sau cu copii mici sa sufere si restul societatii nu face nimic pentru a le proteja? De ce traiesc eu? De ce traim noi? De ce este viata asa cum este? Si foarte multe altele.

Aceasta cautare m-a fortat sa citesc foarte mult, sa incerc diverse tehnici de dezvoltare a abilitatilor fiintei mele, sa ma intorc la mine, sa pendulez cat am putut de constient intre mine si ceilalti, sa inteleg viata din perspective mult mai largi.

Unul dintre intelesurile acceptate de mine a fost acela ca la acel moment, evenimentele au avut rolul de a ma scoate din acel context care nu-mi mai era benefic. Ca locul meu nu mai era acolo si ca era necesar sa ma indrept catre altceva. Si, in mod categoric, sunt fericita cu cine am devenit si ce pun in lume.

Azi insa am constientizat ca am cautat atat de mult sa inteleg de ce s-au intamplat lucrurile asa incat am ramas prinsa in trecut. Desi activitatea mea de atunci incoace este intr-un domeniu complet diferit, o parte importanta din mine a ramas agatata in acele cateva luni atat de grele. In loc sa tai toate legaturile emotionale cu ce a fost, eu le-am impregnat in noile proiecte. Emotii grele am carat cu mine fara sa le pot da drumul o data pentru totdeauna: un sentiment perpetuu de esec, de a nu fi suficienta pentru ce imi doream sa implinesc, frica de a fi ranita din nou de catre orice alta fiinta umana, dorinta ca si fostii mei colegi sa simta pe propria piele cata suferinta mi-au generat mie si copilului meu, o rana profunda de nedreptate care ma facea sa reactionez ca un arc, de cele mai multe ori exagerat, la orice urma a unui astfel de comportament si muuulte altele.

Azi am inteles insa foarte clar ca toate aceste emotii traite in acesti ani au fost alegerea mea. Nu am putut altfel si nu ma judec pentru ca pur si simplu doar asa am stiut sa integrez tot ce s-a intamplat. Dar, in egala masura, eu cea de azi, eu cea care a avut rabdarea sa treaca prin toate provocarile anilor de pana acum, am puterea sa observ ca trairea lor era optionala.

Asta nu inseamna ca agresarea femeilor insarcinate sau a mamelor cu copii mici este un lucru mic si ca urmele lasate sunt nesemnificative. Ba din contra. Tocmai din cauza ca atunci cand se intampla astfel de gesturi capacitatea mamelor de a le gestiona este foarte redusa, efectele pot fi foarte grave: de la depresie sau anxietate profunda a mamei pe perioade de ani de zile cu consecinte negative si asupra dezvoltarii copilului, putand ajunge pana chiar la moartea fatului sau a mamei. Mamele au nevoie de o putere uriasa sa traverseze un astfel de comportament. Si unele dintre ele o au, altele nu. Presiunea psihica este atat de mare incat poate genera cele mai negre scenarii. Si mi-as dori sa scriu asta din carti si sa nu fi fost si cazul meu. Dar a fost. Am scris mai multe despre asta in cartea “Exercitii de iubire” si de aceea nu voi continua aici detalierea acestor aspecte.

Am avut multi oameni dragi care mi-au spus de-a lungul anilor sa las sa se duca, sa trec peste, sa vad darurile, sa ma detasez, sa ma concentrez pe prezent….Si chiar m-am straduit sa le fac pe toate acestea fiindca le intelegeam perfect rostul. Rational, toate erau clare. Mintea mea rationala isi dorea mai mult ca orice sa poata uita, sa poata sterge tot ce a fost. Inima mea isi dorea foarte tare sa poata doar ierta si iubi neconditionat. In realitate insa, cateodata imi iesea, de multe ori nu.

Dar azi, mai clar decat oricand, gandul m-a dus exact la momentul in care, intoarsa din concediul de maternitate si pregatita fiind sa-mi reiau jobul, nu mi s-a mai permis accesul la birou. Si, pentru prima data azi, am avut sentimentul ca privesc acel moment fara nicio implicare emotionala, ca un observator din exterior.

Si ce am vazut a fost cum colegii care mi-au interzis accesul nu au facut altceva decat sa ma aseze cu fata catre Libertate. Practic colegii mei ma invitau sa-mi creez propria lume, propriul context de business in care sa pun doar ce imi doream eu sa existe, fara compromisuri. Sunt absolut convinsa ca ei nu au gandit-o astfel, dar ce gandeau ei nu este deloc relevant in aceasta poveste. Relevant este doar cum gestul lor a insemnat transformarea vietii mele din temelii.

Sentimentul de azi a fost eliberator si nu l-am mai trait niciodata atat de clar, atat de categoric. Imi vine sa-l retraiesc iar si iar si iar. Imi aduce atata bucurie si usurare a fiintei si dor de trait!

M-am eliberat. Si m-a uimit in acelasi timp sa inteleg si ca mintea mea si-a dorit sa se intoarca inapoi in acel mediu pe care l-am considerat ani de zile a doua mea casa, chiar daca aproape m-a strivit. Asta se intampla la nivel inconstient, desi rational afirmam ca nu m-as mai intoarce niciodata acolo. Insa, iata ca inconstient dorinta mintii mele a facut ca in tot acest timp eu singura sa lupt impotriva vietii care in mod clar avea alte planuri pentru mine.

Si a fost eliberator sa observ ca, oricat de dificili au fost acesti ani in noul context de viata si oricat de mult m-am impotrivit poate propriului meu destin, am trait in libertate. Eu am ales activitatile in care m-am implicat, eu am ales timpul lucrat, eu am invatat sa aleg oamenii cu care am colaborat. Puteam oricand sa schimb orice si aveam deplina libertate sa o fac. Doar ca nu am stiut mult timp cum sa gestionez aceasta libertate ca sa-mi fie bine. Cred ca mai degraba nu mi-am dorit-o atunci cand am primit-o si, cu siguranta, nu am stiut sa o recunosc atunci.

Intr-un fel, am invatat in acesti ani sa-mi gestionez propria Libertate. Am descoperit-o bucatica cu bucatica, ca si cum as fi fost un copil care invata sa mearga pentru prima oara. Intai Libertatea asta a fost generatoare de mare stres si presiune. Fiindca nu stiam sa traiesc fara acestea, mi le-am generat singura pana am facut poc. Ajunsa la limita de mai multe ori, intai am fost obligata sa ma eliberez de ele. Pur si simplu alegeam in anumite perioade mai incarcate ca unele subiecte sa dispara complet de pe harta aspectelor de rezolvat pentru luni de zile sau chiar ani. Un inceput prin care am constientizat ca se poate trai si cu a face mai putin fara sa se intample niciun dezastru si cu mai mult respect si responsabilitate si fata de mine, mi-am dat voie sa si respir in propria mea viata, mi-am dat voie sa ma bucur mai mult. Asa am inceput sa traiesc Libertatea constient.

Si, mai important decat cele de mai sus, a fost sa inteleg ca aceasta Libertate este inca a mea acum. Doar ca acum ma pot, in sfarsit, bucura de ea. Acum o pot vedea, o pot simti, o vad ca pe o realitate a vietii mele. Este parte din mine asa cum eu sunt parte din ea. Si toate aspectele vietii mele se reaseaza, se reorganizeaza dandu-mi putere, scop si sens.

Din aceasta Libertate renunt azi la orice sentiment negativ sau judecata la adresa a tot ce s-a intamplat. Ca sa pot zbura este necesar sa ma dezleg de catusele trecutului o data pentru totdeauna.

Candva intelesem ca fiecare zi este un nou inceput. Si aceasta perspectiva imi dadea putere gandindu-ma ca in fiecare zi pot alege ce doresc sa traiesc. Dar, pana azi, nu vazusem ca, pentru a fi cu adevarat un nou inceput, este necesar sa renunt la tot ce am trait ieri, inclusiv la emotiile cele mai grele.

Fiindca chiar am facut eforturi mari in acesti 11 ani sa inteleg, sa ma dezvolt , poate chiar sa ma transform, am fost uimita ca a durat atat sa observ cele de mai sus. Si ma intrebam cum se poate ca acest subiect sa ma fi preocupat aproape zilnic si, totusi, sa nu ma pot elibera. Si astfel am inteles ce inseamna sa ierti de 70 ori cate 7: in traumele profunde vindecarea emotiilor se intampla in foarte rare cazuri instantaneu. De cele mai multe ori dureaza ani si ani, depinde de cat de mare a fost impactul emotional. Adica amintirea acelui eveniment se va intoarce la tine si la mine iar si iar si iar. Si pentru pacea si vindecarea noastra este sanatos sa iertam de fiecare data cand acel eveniment va reapare in memorie, pana nu va mai trezi in noi nicio emotie negativa. Eu credeam ca daca ierti o data ar trebui sa te eliberezi instantaneu, dar viata mi-a demonstrat alta perspectiva.

Viata este un proces continuu. Oameni vin in viata noastra si oameni pleaca din ea, atat in contexte personale cat si profesionale. Relatiile dureaza atata timp cat sunt benefice ambelor parti implicate. Cand echilibrul se strica, relatiile nu mai functioneaza.

Cand o relatie nu mai este implinitoare pentru ambele parti, acestea au de ales: repara ce s-a stricat sau opresc calatoria impreuna. Gestionarea impreuna si individuala a acestui moment al opririi este definitorie pentru ceea ce urmeaza sa traiasca partile implicate. Cand cele doua parti cauta, individual, ca doar uneia sa-i fie bine, invariabil cel putin una dintre ele va suferi, daca nu chiar amandoua. Sansele ca partile sa sufere ulterior despartirii sunt mult mai mici daca aceasta este facuta cel putin cu respect la adresa celeilalte parti implicate. Si respectul implica mult tact, atentie, consideratie. Cand se adauga si dorinta sincera ca celuilalt sa-i fie bine, lucrurile se pot intampla mult mai bland.

Oricare ar fi modul in care despartirea are loc, oricare dintre participanti poate alege intre 1. a se detasa complet, a lasa in urma tot ce a fost si a privi spre viitor sau 2. a ramane ancorat in ce ar fi putut fi sau in ce a fost. Prima alegere te elibereaza, iti da aripi, te reseteaza intr-o alta posibilitate. Ultima alegere genereaza suferinta, incrancenare, stagnare sau poate chiar regresie, inchidere in fata optiunilor luminoase care sunt fix in fata ta, dar pe care alegi sa nu le vezi din cauza ca alegi ca suferinta sa fie mai importanta decat propria ta viata, decat propriul tau bine.

Eu am avut nevoie de 11 ani pentru a intelege Libertatea, cea in care las in trecut tot ce a fost pentru a putea trai deplin ziua de azi. Iar azi aleg sa o traiesc cu recunostinta.

Tu din ce contexte de viata stii sau simti ca nu mai faci parte de mult, dar nu te-ai putut desprinde inca (fizic, emotional, mental)? Si cand alegi sa-ti traiesti propria Libertate?