Da, asta este adevărul. Nu am avut curaj până acum să spun cu convingere și încredere “Doamne, îți dau Ție viața mea!”. Fiindcă credeam că o voi pierde. Undeva în capul meu nu puteam înțelege cum să-i dai ceva cuiva fără să-l pierzi pentru totdeauna. Inconștient mă întrebam cu ce mai rămâneam eu dacă-I dădeam Lui viața mea.

De fapt, nu aveam încredere că binele Lui este cel mai mare bine pentru mine. L-am contestat pe El și I-am contestat iubirea și intențiile Lui la adresa mea. Mi-a fost teamă că și El ar putea greși, că și El ar putea avea interese mici și meschine, mi-a fost teamă că și El m-ar putea răni ca să-I fie Lui bine, indiferent de consecințele pe care gesturile Lui le-ar avea asupra mea.

Nu L-am înțeles pe Dumnezeu. Nu am știut cine este El. Nu am înțeles atât de multe, de fapt, despre existența mea! De fapt, cred că mă raportăm la El mai degrabă ca la un simplu om. Poate un om având o cunoaștere ceva mai mare și o putere de manifestare diferită, dar în mod cert nu am putut înțelege infinitul, necuprinsul.

Acesta este încă un moment în care conștientizez consecințele conectării fără discernământ la conștiința umană colectivă, la conectarea cu limitările ei. De multe ori am auzit că este necesar să facem liste întregi de activități pentru a îndeplini un anumit standard validat de către societate: să mergem la anumite școli pentru a avea anumite joburi, să generăm venituri de un anumit nivel pentru a fi considerați valoroși, să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, să ne comportăm după ritualuri. Având în vedere că am intrat în acest malaxor al gândurilor și regulilor celorlalți chiar de la naștere, este foarte complicat să le conștientizăm și, mai mult decât atât, este foarte foarte foarte curajos să ne rupem de ele.

Dar acestea toate nu au făcut decât să ne limiteze experiența vieții aici. În loc să ne trăim propriile alegeri, de multe ori le-am trăit pe cele hotărâte de ceilalți ale căror reguli le-am respectat cu sfințenie. Nu a mai fost vorba în viața noastră despre dorințele noastre, despre visurile noastre, despre ce am simțit că putem face sau nu. Ci a fost vorba doar despre a respecta ordine date de alții, cosmetizate frumos și sec și intrasingent în “AȘA TREBUIE”, în “AȘA FACE LUMEA”, într-o minciună a acceptării din partea societății. Spun minciună fiindcă, de fapt, nu a fost niciodată vorba despre acceptare, ci doar despre o tolerare temporară în cel mai bun caz. Ori de câte ori nu am mai respectat “ordinele” lui “AȘA TREBUIE”, în momentul în care am îndrăznit să fim diferiți de turmă, turma ne-a respins. Interesant este că până și respingerea primită din partea membrilor ei este tot un “TREBUIE” care se manifestă automat, fără a fi gândită și decisă în baza vreunui proces de analiză individuală.

În acest context al fricii, al competiției pentru supraviețuire trăită intens și repetat fără încetare, este normal să nu înțelegem ce înseamnă iubirea necondiționată. Să aflăm cine suntem nu a fost un exercițiu în școlile noastre. Să ne susținem reciproc a fost mereu doar o lozinca goală a celor care își doreau să mai stoarcă din energia celor care încă mai simțeau că viața trebuie să fie ceva mai mare decât vedeau în jurul lor. O lozinca care a dezamăgit de atâtea ori, încât aproape că nu mai credem în ea.

De aceea mă înțeleg că nu am putut să-I dau Lui viața mea. Nici nu o puteam face fără conștiința faptului că fără EL nu aș exista, că este parte din mine atât de profund și de complet încât deconectarea de la EL ar însemna însăși inexistența mea. Gândindu-mă la zidurile pe care le-am pus între mine și El și de care v-am povestit în scrierile anterioare, conștientizez acum și că am avut impresia că eu pot exista fără EL.

În necunoașterea și orgoliul meu am vrut viața mea doar pentru mine. Am vrut să nu fiu datoare nimănui, nici măcar Lui. Învățând de la societate că este bine să ai lucruri DOAR ale tale pentru a te putea astfel proteja, mi-am dorit ca măcar viață mea să fie DOAR a mea. Obosită să fac față oamenilor care își doreau să aibă putere asupra mea, am vrut să-mi pun viața într-o valiza și să fug de toți, inclusiv de Dumnezeu. Ca nici El să nu-mi mai ceară diverse, ca nici el să nu-mi dea propria lui lista de “TREBUIE”, de a încerca să-mi ceară să fiu ce nu îmi doresc să fiu.

Azi știu însă că viața mea este a Lui de drept. El mi-a dat-o. Fără EL, eu nu aș fi. Cât de copilăresc a fost să gândesc că o pot ascunde într-o valiza din frică de a nu-mi fi luată înapoi! Și cât de copilăresc a fost să-mi fie frică de El!

Adevărul însă este că mi-a fost frică de EL. Și acum mă îmbrățișez și accept că așa am simțit și gândit. Și mă bucur că pot vedea aceste lucruri și că acum pot alege altă relație între mine și EL.

A-i da Domnului viața mea la modul conștient înseamnă să mă îmbrac în El, în Lumina, Adevărul, Iubirea Lui. Înseamnă să am încredere în El, înseamnă să am încredere în puterea Lui, în intențiile Lui în legătură cu mine, în iubirea Lui, în neconditionarea iubirii Lui. Înseamnă să am încredere că EL își dorește evoluția sufletului meu, că soluțiile create de El sunt cele mai eficiente, că are grijă de toate mai bine decât o fac eu….Doamne, cât orgoliu ai pus în mine de am avut până și gândul de a contesta că toate acestea sunt deja adevărate!

Să-I dau Domnului viață mea înseamnă să am credință cât un bob de muștar.

I-am dat Lui viața mea doar în momentele în care suferința și disperarea erau atât de mari încât mintea mea nu mai putea găși alte soluții. Doar în astfel de situații am avut curajul să spun cu detașare completă și abandon “Doamne, fă din mine ce vrei!”. Însă de fiecare dată când am făcut-o am trăit momente de o frumusețe unică, absolută, magică.

Azi aleg să-I dau Lui viață mea pentru că azi știu că asta înseamnă să accept darurile lui infinte pentru mine. Azi știu că oferindu-I Lui viața mea înseamnă să trăiesc deplin și cu sens spre evoluția ființei mele, înseamnă să mă las iubita și răsfățată, purtată prin lecțiile mele și prin înțelegerile pe care le-am dorit pentru mine aici. Azi știu că a-I da Lui viața mea înseamnă să trăiesc cu pace în suflet, cu ușurință, fără urmă de frică, să mă bucur de fiecare om și de fiecare experiență fiindcă toate sunt darurile Lui pentru mine spre împlinirea perfectă a călătoriei mele aici.

Azi am curajul de a spune “Doamne, îți dau Ție viața mea!” cu curiozitatea și bucuria unui copil care își dorește să exploreze noi orizonturi știind că este susținut în orice împrejurare.

Și știu că procedând astfel nu pierd nimic, ci câștig totul.