Ziua de azi mi-a adus o puternica constientizare. O impartasesc si aici pentru a fi de folos tuturor care au renuntat la bucuria din viata lor pentru a munci.

Toata viata mea de pana acum am stiut sa fac un singur lucru: sa muncesc. Am trait pentru a munci.

Si asta fiindca am crezut mereu ca tot ceea ce conteaza in aceasta viata este ceea ce fac prin munca mea, ca voi fi evaluata de Dumnezeu in functie de cat de multe am facut si cat de bine le-am facut. Bineinteles ca formarea mea de mica a contribuit la o dezvoltata constiinta si respect fata de munca, crescand alaturi de bunicii mei care nu mai stiau pe ce sa puna mana mai repede ori la camp, ori la animale de dimineata dinainte sa rasara soarele pana seara tarziu.

Astfel ca atunci cand eram angajata, mi se parea ca ma implinea sa lucrez cat mai mult. Observam cu mare usurinta tot ce era de imbunatatit si de cele mai multe ori mi le puneam in lista mea de sarcini. Cand lucram peste program, mintea mea isi gasea linistea. Faceam ceea ce trebuia.

Iar daca din intamplare aveam nevoie sa plec de la birou cateva minute pentru rezolvarea unor probleme personale, ma simteam extrem de vinovata si era neaparat necesar sa recuperez timpul nelucrat. Faptul ca ma gasea ora 4 dimineata construind cate un proiect inovator imi dadea putere sa continui si noaptea urmatoare si cealalta si…..multe alte nopti ani la rand. Cu cat munceam mai mult, cu atat ma simteam mai implinita.

Cand am luat calea antreprenoritului, nevoia mea de munca nu s-a modificat. Nici nu a contat ca ajunsesem in burnout de nenumarate ori. Stiam ca nu pot iesi din el decat daca ma opresc, dar nu am putut-o face. Dincolo de munca de cate 14 ore sau mai mult zilnic, in antreprenoriat s-au adunat si zilele de sarbatoare petrecute tot in munca si asa-numitele vacante in care nu faceam altceva decat sa-mi setez mesajul de vacanta la email ca sa pot recupera in liniste sarcinile ramase in urma. In antreprenoriat nu ma obliga nimeni sa-mi iau vacanta, astfel incat dezastrul a putut fi cat l-am lasat eu sa fie.

Am avut sarabatori in lacrimi scriind contracte de donatie, mi-am auzit copilul rugandu-ma sa inchid laptopul macar cateva minute cand era cu mine, partenerul de viata care-mi spunea ca el nu exista pentru mine, dar nimic parca nu ma putea opri. Am fost orbita de nevoia compulsiva de a munci.

Nu mi-am dat seama ca, de fapt, prin acest comportament, eu eram cea care ii abandona pe toti cei dragi.

Ultimul an in mod special m-a ajutat sa deschid ochii. Cautand cateva poze mai vechi, a trebuit sa trec prin mai multe momente din viata mea. Pozele acelea mi-au aratat ca singurele momente in care am fost cu adevarat implinita si fericita au fost cele cu familia mea.

Nici scenele pe care am fost, nici premiile luate, nici proiectele internationale si inovatoare, nici binele facut celorlalti nu mi-au adus implinirea pe care o simteam cand ma jucam cu baiatul meu si in momentele petrecute alaturi de familie. Au fost importante si acelea fiindca mi-au adus confirmarile de care aveam nevoie si, mai important decat confirmari, mi-au adus oamenii minunati cu care am avut privilegiul sa construiesc toate acele proiecte. Da, am invatat foarte mult muncind atat de mult. Si eu iubesc sa invat, sa cresc in cunoastere, sa intalnesc oameni, sa adun impreuna oameni. Asta mi-a dat si mare parte din adrenalina care ma ajuta sa nu dorm si sa o pot lua proaspata de la cap in fiecare zi.

Cu toate acestea, cand am tras linie si am vazut ce mi-a adus pacea adevarata, relaxarea, bucuria profunda au fost timpul cu copilul meu si in familie.

Am ratat foarte multe momente de bucurie din viata mea in diverse contexte de la adolescenta pana acum, din viata copilului meu, joaca, ras, bucurie, am distrus relatie dupa relatie din cauza dependentei de munca si a fricii din spatele ei. Am 43 de ani, astfel incat am cateva date pe care sa le pot analiza despre ce a fost viata mea si sa-mi pot face o proiectie a ce poate fi ea in continuare daca voi continua astfel.

In urma cu zece ani viata mi-a tras o mare frana de mana. Mi-a aratat cat de poate de clar ca modul meu de a vietui nu era deloc sanatos. S-a intamplat cu burnout si depresie profunde, pierderea locului de munca si, ulterior, divort. Si, desi la nivel rational am inteles ca ceva era complet putred in modul in care ma raportam la viata si la mine, nu am stiut cum sa fac schimbarea. Ma amageam cu schimbari minore, insa comportamentul principal de autosabotare nu l-am oprit.

Un alt aspect care a contribuit la acest comportament de a munci compulsiv a fost dat de credinta ca eu trebuie sa am o misiune mareata in aceasta existenta. Ca trebuie sa las ceva mare si important in vietile multor oameni fiindca altfel nu-mi vedeam rostul. Cata aroganta si cat orgoliu in aceasta credinta!

Insa cautarea acestei misiuni m-a framantat zeci de ani si tot ce facem, indiferent ce faceam, ma nemultumea si categoric nu era nici suficient de bun si nici de mare. M-am chinuit singura punandu-mi in carca sarcini pe care nu mi le-a cerut nimeni pentru a-mi demonstra ca merit sa traiesc prin munca pe care o depuneam.

In ultimul an am putut sa simt ca lipsa momentelor de bucurie cu mine si cu cei dragi fac ca viata aici sa nu mai aiba sens pentru mine. Am inteles ca cea mai mare parte a celor 43 de ani ai mei au fost munciti, nu si traiti. Si am inteles ca pot alege sa traiesc in acest fel de sicriu si restul anilor aici, dar ca nu mai vreau asta.

Pur si simplu sufletul meu urla sa-l eliberez din moartea de pana acum. M-a suportat atatia ani tot sperand ca voi intelege fie din cele bune, fie din cele grele. Dar eu nu si nu. Munca am stiut, munca am prestat.

Ce am mai observat chiar azi a fost ca acest comportament al meu de munca compulsiva a atras in jurul meu colaboratori asemanatori si ca, incapatanarea mea de a face schimbari a generat respingerea unor parteneriate care mi-ar fi putut fi foarte sanatoase pe toate planurile. Intr-un cuvant, am ramas in mlastina mea justificand exemplar ca ceea ce faceam era foarte bine.

Am fugit in munca ca sa fug de viata mea. Si nu am facut-o din cauza ca viata mea era rea sau dificila. Pur si simplu nu am stiut cum sa ma raportez la viata mea si am ales mai degraba sa nu caut si sa nu aflu, decat sa ma asez cu mine si sa observ ce este, ce am, cine sunt, ce pot face, ce pot deveni. Mi-am creat o imagine absurda a unei vieti grele daca nu munceam si nu am mai renuntat la ea.

Din cauza asta insa nu am vazut nici darurile pe care le-as fi putut primi din abundenta si pe care le-am refuzat toata viata mea. Iar acestea ar fi putut fi nu numai momente frumoase impreuna cu cei dragi, ci chiar reusite profesionale mult mai valoroase, abundenta in viata mea la total alte niveluri. Fiindca atunci cand esti relaxat observi cu mult mai multa usurinta oportunitatile din jurul tau, poti lua decizii mai sanatoase, poti fi mai pregatit sa iti iei de la viata ceea ce iti doresti.

Dependenta mea de munca a venit atat din dorinta de a evolua si de a invata cat si din lipsa increderii in mine si a increderii in viata. Pe de o parte cresteam, pe de alta parte foloseam aceasta crestere si pentru a fugi de mine si de viata mea, m-am dezbracat de mine si de nevoile sufletului meu muncind cu disperare, crezand ca voi fi rasplatita daca voi munci.

Constientizarea mea de azi este ca atunci cand am renuntat la echilibrul dintre munca si ce reprezenta ea pentru mine am inceput sa platesc atat de mult prin acest comportament de munca compulsiva, in toate planurile vietii mele, incat as putea zice ca am venit cu bani de-acasa ca sa muncesc.

Azi aleg in primul rand sa imi aduc recunostinta pentru curajul cu care m-am aruncat in munca si pentru toate reusitele mele, care sunt chiar semnificative.

Apoi aduc pace si iubire si acceptare in toate momentele in care am ales sa lucrez desi corpul si mintea mea imi spuneau clar ca nu mai pot. Atat am stiu, atat am putut si totul a fost si este perfect.

Azi aleg sa renunt la ideea vreunei misiuni marete pentru a ma bucura de momentul de ACUM. Azi aleg sa nu ma mai las definita prin munca pe care o prestez, ci prin modul in care fac sau nu ceea ce ma face fericita si prin modul in care simt ca traiesc. Si pentru asta incep cu a scrie o lista cu lucruri mici si mari care ma fac fericita cu intentia de a le trai si simti.

Azi aleg bucuria in locul sarcinilor si responsabilitatilor prea mari pentru o singura persoana. Azi aleg sa fiu un simplu om care se raporteaza la munca ca la unul dintre instrumentele de a face bine, de a contribui, de generare a abundentei, pe care sa-l gestionez cu echilibru.

Azi aleg sa ma evaluez pe masura valorii pe care o aduc in vietile oamenilor. Si aleg sa renunt la colaborarile in care valoarea perceputa nu este reciproca. Si simt sa explic aceasta alegere astfel: nevoia compulsiva de a munci si frica de pierde tot daca nu am de munca m-a dus de nenumarate ori in situatii in care nu cerut valoarea meritata pentru munca depusa sau am acceptat o plata mult mai mica pentru asta. Iar azi aleg sa renunt la acest tipar astfel incat munca depusa sa imi aduca implinire.

Azi aleg ca timpul petrecut in fericire (indiferent ce as putea enumera aici) sa fie cel putin la fel de important pentru mine ca “datoria” pe care simt ca o am fata de ceilalti prin ceea ce le ofer prin munca.

Aleg ca urmatorii 43 de ani din viata mea sa fie traiti din iubire de sine si fata de viata, cu bucurie, orice s-ar intampla.

Azi aleg sa ma aleg pe mine.